Nu o dată mi s-a zis că aş fi copilăros, imatur etc. În glumă, uneori chiar la modul admirativ. Alteori, pe un ton foarte serios, cu o anumită aroganţa în glasul interlocutorului. De cele mai multe ori e însă vorba de sfaturi mai degrabă părinteşti, bine intenţionate, venite în general din partea prietenilor mai apropiaţi. Oricum ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, tot aceeaşi meteahnă!
Trebuie precizat din capul blogului că nicidecum nu-s eu ăla mai cu moţ. Nu vorbesc numai de mine, probabil va regăsiţi şi unii dintre voi în ceea ce scriu. Sunt oameni de toate vârstele care nu se tem de ochii şi gurile celorlalţi. Care fac ce le dictează propria conştiinţă, nu una colectivă. Oameni care mănâncă din propria farfurie, nu o împart cu ceilalţi. Oameni care nu se încadrează în tiparele societăţii, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că aşa aleg ei, să evadeze în măsura în care pot. Cărora nu le e frică de penibil. Penibil în ochii altora, pentru că, în fond, vorbim de o problemă de perspectivă. Ce înţeleg eu prin penibil? Ce înţeleg eu prin imatur? Ce înţelegi tu? Dar ăia?
Să vedem totuşi ce înseamnă matur. Fără i-ul din faţă. Cuvântul este asociat cel mai frecvent cu o figură serioasă, sobră, cumpătată, care acţionează după anumite principii şi care, înainte de a acţiona, dă dovadă de judecată profundă. Corect. În parte. Eu aş tăia partea cu figura serioasă, sobră şi cumpătata. Deci reluam: matur=figură serioasă, sobră, cumpătată. Consider că cineva se poate considera într-adevăr matur în momentul în care ştie să-şi separe problemele, inevitabile, de altfel, într-o viaţă de om, de viaţa de zi cu zi, de viaţa socială, de interacţiunea cu ceilalţi. În momentul în care dă dovadă că ştie să zâmbească şi e-n stare să nu-i includă pe cei pe care nu îi interesează în probleme lui. Zic "pe cei pe care nu îi interesează" pentru că există întotdeauna prieteni care te ascultă şi în faţa cărora îţi permiţi să te destăinui. Asta fără să te ascunzi după o figură serioasă, cerşind mila, atenţia şi curiozitatea celor pe care nu îi interesează. Asemeni unui prescolar care, daca nu isi primeste jucaria dorita, sta o zi intreaga incruntat si nu vorbeste cu nimeni. Unde-i maturitatea atunci?
Normal, există copii mari (termen enervant pentru câţiva din prietenii mei :D) care, printr-un comportament imatur încearcă să-şi ascundă anumite defecte, lipsuri etc. Au oarecum ceva artificial în ei. Nu contează. Tot acolo ajung. Îşi trăiesc viaţa!
Şi, ca să închei apoteotic: mie nu mi-i frică să întru îmbrăcat în tot felul de râuri reci de munte. Nu mi-i ruşine să mă caţăr prin copaci. Să mă joc tot felul de jocuri copilăreşti. Să mă aşez oriunde, fără să-mi fie frică că-mi murdăresc hainele. Nu mi-i frică să glumesc. Să strig!
P.S.: A doua postare! Supravietuieste blogu'!?
